editia a 19-a
4-13 octombrie 2024

Țara invitată: Italia

Cinematografia animată în format scurt, care este considerată de unii drept cea mai înaltă expresie a acestei arte, are perioade specifice ușor de identificat în Italia, încă din perioada postbelică. Prima perioadă coincide de obicei cu emisiunile publicitare televizate, un format original italian, denumit Carosello, difuzate zilnic pe canalele naționale din 1957 până în 1977. Formatul consta într-o serie de cinci filme, majoritatea realizate cu tehnici de animație, de aproximativ trei minute fiecare. Carosello nu era și nu putea fi doar o capsulă cu mesaje publicitare, erau prestabilite numărul de secunde dedicate reclamei, numărul de mențiuni ale numelui produsului, numărul de secunde care trebuiau dedicate „emisiunii”, a cărei intrigă trebuia să nu aibă legătură cu produsul. Acest format a făcut să prolifereze nenumărate studiouri de animație care s-au bucurat de profituri mari, grație economiei înfloritoare care le-a permis să se ocupe de producții de animație artistică, fără vreo legătură cu partea comercială, chiar și de producții de lungmetraje (de exemplu, Studioul Bozzetto este emblematic, a reușit să producă trei lungmetraje în acea perioadă de 20 de ani, întreaga serie „Adventures of Mr. Rossi” și un număr considerabil de scurtmetraje, începând cu „Tapum! La storia delle armi” în 1958). În aceeași perioadă, au fost foarte activi Giulio Gianini și Emanuele Luzzati, care și-au creat toate filmele inspirate din muzica lui Rossini și Mozart între 1964 și 1978. Și Manfredo Manfredi a fost legat de Carosello, el fiind autorul temei muzicale a formatului și, între anii 1960 și 1970, al unui număr impresionant de scurtmetraje foarte implicate social și artistic.
Odată cu terminarea perioadei Carosello în 1977, a început o criză profundă, mai ales economică, pentru întregul sector italian de animație, iar zeci de studiouri, cu un număr considerabil de animatori angajați, au fost nevoite să se închidă.
S-a încercat să se pună capăt crizei la mijlocul anilor 1990 și grație absolvenților școlii Istituto Superiore per le Industrie Artistiche din Urbino, printre care se numără și Gianluigi Toccafondo și Roberto Catani. Un alt animator italian talentat activ în acei ani a fost și pictorița toscană Ursula Ferrara. Dar nu putem vorbi de o mișcare reală, deși poate în această fază se conturează ceea ce istoricul Giannalberto Bendazzi definește ca fiind mișcarea neopictorială a animației italiene.
Începutul anilor 2000 se caracterizează și printr-o prezență redusă a autorilor italieni semnificativi, cu excepția lui Simone Massi, și el absolvent al școlii din Urbino.
La sfârșitul primului deceniu al mileniului al treilea, avem un punct de cotitură care poate fi legat de lansarea a două filme, primele scurtmetraje italiene care au devenit virale la nivel mondial pe net, „Muto” al lui Blu (2008) și „Videogioco” (2010) a lui Donato Sansone. Dacă Blu este un artist excentric care prezintă o tendință autarhică pe care o împărtășește cu mulți animatori nonconformiști activi în acei ani, Donato Sansone provine de la Scuola Sperimentale del Cinema sezione animazione (Școala Experimentală de Cinema de Animație), din Torino, și poate fi considerat liderul unei serii întregi de talente care s-a format la acea școală și care astăzi, împreună cu cei de la școala din Urbino, este un incubator incontestabil de autori care dau un suflu nou cinematografiei italiene de animație.

Andrea Martignoni - 
animation film historian, artistic director of the ANIMAPHIX Festival
istoric de film de animație, directorul artistic al Festivalului ANIMAPHIX