Vizionează filme online
Cinema virtual
editia a 16-a
8-17 octombrie 2021
Meniu blog

It’s her time! Excelența feminină în industriile creative: Catinca Drăgănescu

Una dintre cele mai influente voci din lumea regiei de teatru și a dramaturgiei contemporane, Catinca Drăgănescu a debutat în domeniu în urmă cu 10 ani. Spectacolele ei ating subiecte sensibile și stârnesc reacții. Montează pe atât pe scenele teatrelor independente, cât și în teatrele de stat. Numele ei a devenit un reper pentru ceea ce numim ,,teatru de atitudine’’, iar în discuția pe care am avut-o în preajma celei de-a 16-a ediții Animest ne-a povestit despre cum a arătat parcursul ei în lumea artei. Ce ne-a interesat să aflăm a fost cum se comportă lumea teatrului cu artistele din domeniu. Este teatrul românesc o industrie pregătită să recunoască și să valorifice excelența feminină în regie și dramaturgie? 

În copilărie, care era personajul tău feminin preferat din filmele și serialele de animație?

Este foarte complicat s-aleg unul singur. Copilăria mea e împărțită, cumva, în trei etape. Prima a fost marcată de Mihaela – acele 10 minute prețioase care erau un fel de ax al existenței. Sărbătoream Paștele, Crăciunul, ziua mea și cele 10 minute de duminică cu desene animate. Apoi a fost Sandybell. După care am devenit fan Captain Planet. Un fan al ideii de grup. Cumva, acolo s-a diluat identitatea asta feminină și pentru prima oară a apărut în universul meu o cauză. Ceva ce nu exista. Ceva ce efectiv l-a extins. Și asta s-a întâmplat acolo, prin ’91,  ’92, odată cu începutul școlii și mersul la Cercetași, și a devenit o chestie fundamentală. Captain Planet este desenul animat care mi-a modelat copilăria.

Cum a fost primul contact cu domeniul în care activezi?

Dur. Primul contact chiar a fost dur. Dar, cumva, cred că sunt foarte puține excepțiile în sensul ăsta. Au fost foarte multe lucruri care m-au surprins. Pentru mine, regia de teatru a fost a doua facultate. Am venit după Facultatea de Comunicare și niște ani petrecuți în publicitate, unde gender equality-ul era ceva foarte normal, ceva foarte conținut în ecuație. Și m-a surprins foarte tare că deși eram în 9 fete și 5 băieți în clasă, ceea ce se vedea în lumea de după zidul UNATC-ului era o realitate care se schimba și-n care femeile erau mult mai puțin reprezentate. Era vorba despre excepții, iar asta e o chestie care rezistă până în zilele noastre. Femeile care au reușit să facă carieră în această meserie, sunt considerate niște excepții care au reușit să-și croiască un drum. Dar nu s-a produs această mare acceptare la nivel de branșă, ceea ce cred că e o oglindă a societății, nu cred că este particular pentru teatru. Încă există un soi de misoginie internalizată. Ea nu mai este atât de declarativă și de violentă cum era acum 10 ani, când am început eu această meserie.

Revenind la întrebarea referitoare la primul contact cu domeniul, pe mine asta m-a marcat. Cred că unul dintre primii directori de teatru cu care m-am întâlnit lucrând la unul dintre primele mele trei spectacole ever ne-a ținut un discurs după vizionare în care ne-a explicat că femeile au stricat teatrul, și că până la Shakespeare totul a fost bine (pentru că bărbații pot juca travesti la fel de bine), dar în momentul în care au apărut femeile au început dramele și scandalurile și toate lucrurile care au distrus Arta cu A mare. Și cam așa a fost primul contact. După asta mi-am dat seama că acesta e un meci care te împinge la atitudine, de fapt. Cred că modul pozitiv de raportare la o astfel de realitate, odată ce o accepți, este să o maximizezi. Iar dacă n-ai acces la mainstream, asta te forțează, cumva, la o opțiune mai puternică. Te obligă să te confrunți cu întrebarea: de ce mă chinui pe-aici? Chiar n-aș putea să fac altceva, să lucrez în alt domeniu în care să-mi fie mai ușor? Pentru că pe lângă faptul că sunt tânăr și intru pe o piață care este relativ blocată, sistemul este nereformat, iar eu sunt începător și n-am experiență, mai am în spate și această tară a propriului gen. Și-atunci, dacă nu crezi foarte tare în ceva, nu te exprimi și nu ai un discurs pe care simți că trebuie să-l arunci acolo, în lume, ăsta devine un meci care nu merită. Iar încercarea de a-mi răspunde acestor întrebări a marcat un moment de maturizare. Contactul meu cu această meserie, deși a venit după o a doua facultate, a fost, cred, momentul meu de maturizare. Cred că atunci am devenit adult și-am început să-mi dau seama că sufăr de un tip de idealism și de naivitate cronică, care are nevoie să fie anihilat, sau cel puțin controlat dacă vreau să fac această meserie. 

Te-ai lovit de prejudecăți legate de gen de-a lungul carieri tale? Crezi că parcursul tău în carieră ar fi arătat diferit dacă erai bărbat?

Da, cred că da. Și o zic acum, la 10 ani de când am început să lucrez în acest domeniu, uitându-mă și la parcursul în carieră al colegelor mele, fie ele mai mici sau mai mari cu 5-7 ani. Mi se pare că acum suntem într-un moment în care presiunea mulțimii, a faptului că sunt preponderent studente la regie, și nu studenți, face ca la concursurile acestea de debut, dedicate tinerilor regizori, să se impună mai multe nume feminine decât acum niște ani, când proporția era relativ egală. Suntem de partea justă a istoriei. Într-un mod natural, la un moment dat se va ajunge în punctul în care realitatea din piață va reflecta realitatea din școală. Cred că în următorii 10 ani lucrul acesta va deveni evident.

La noi e foarte pe băiețeală povestea asta cu teatrul. În sensul în care se aleg ,,maeștri’’, ,,discipoli’’, cine crede în cine, cine împinge pe cine. E un sistem foarte viciat în sensul lipsei de repere. Decesul funest al criticii teatrale și al presei scrise, în general, se reflectă asupra criteriilor din branșă și asupra valorilor promovate, implicit în rândul artiștilor și în cazul repertoriilor. Atâta timp cât lucrurile funcționează pe niște criterii foarte mult personale și foarte puțin profesionale, apropo de obiectivitate și de curatori care să cultive niște talente, care să aibă niște direcții conform cărora aleg să promoveze un artist sau alt artist, da, lucrurile sunt biasate.

Acum, într-adevăr, suntem într-un moment în care lucrurile se schimbă și simt nevoia să aduc și asta în discuție, pentru că până la urmă, faptul că discutăm despre asta de 10 ani încoace, chiar dacă a părut obositor, recurent și venit dintr-o frustrare majoră, până la urmă a reușit, într-o formă sau alta, să împingă lucrurile. Și cred că nu se poate ajunge ușor, dacă e să vorbim despre o schimbare profundă de mentalitate, la această echitate de gen și la o lume în care genul să nu mai joace un rol în evaluarea produselor artistice. Asta ia timp. E un proces a la long. Nu e o chestie care se poate întâmpla de azi pe mâine și oricum nu se va întâmpla natural, pentru că natura umană se pare că nu funcționează pe principiile astea. Așadar, o formă de discriminare pozitivă, o formă de curatoriere în acest sens, o formă care să compenseze subreprezentarea din spațiul public a artistelor este mai mult decât necesară, iar eu sunt foarte fericită că trăim niște timpuri în care aceste artiste s-au mobilizat s-au trezit și sunt în stare să se auto-curatorieze. Cred că asta e o mișcare foarte importantă.

Urma să te întreb ce părere ai despre inițiativele care își propun să promoveze în special creația feminină, așa cum face ediția din acest an a festivalului Animest, dar răspunsul pe care mi l-ai oferit la întrebarea anterioară a inclus și opinia ta despre acest subiect. Așa că te-aș întreba dacă ți s-a întâmplat să primești critici la adresa modului în care ai ales să te exprimi în arta ta. Sigur că întotdeauna vor exista nemulțumiți, dar suntem curioși dacă printre reacțiile pe care le-ai stârnit prin subiectele sensibile pe care le abordezi au existat și unele negative.  

Da, și e interesant faptul că teatrul românesc se zbate într-o polarizare toxică, din punctul meu de vedere, între ceea ce înseamnă teatru de atitudine (înțelegând prin asta nu numai teatru social sau teatru politic, ci orice formă de teatru care abordează o temă legată de contemporaneitate, de realitatea din jurul nostru) și teatru de artă. Noi revendicându-ne din tradiția acestui teatru de artă și raportându-ne la marile spectacole ale anilor ’60, ’70, și la o estetică monumentalistă cu care s-au făcut marile creații ale anilor ’90. Ceea ce pierdem din vedere e faptul că acel tip de opțiune estetică fost o consecință a unui context politic, o formă de revendicare a unui spațiu de libertate. Cei care ne aplaudau în anii ’90, aplaudau acest monumentalism, faptul că undeva în lume se mai putea produce așa ceva, ceva ce altfel este nepractic pe piață. Și nu trebuie să omitem faptul că lucrurile s-au diversificat. Suntem într-un moment în care avem opțiuni, și pentru avem opțiuni, începem să avem discursuri de artist. Și pentru că e o meserie greu de făcut, ne punem întrebarea utilității și relevanței ei. Pentru că aici e o chestie inversă, în sensul în care nu există o piață care te cere. Există niște artiști care-și doresc să facă. Și-n cazul acesta, lucrurile fiind inversate, tipul de satisfacție pe care munca asta o generează e de fapt o oglindire a personalității individului care o practică. De aceea, artiștii ăștia depun niște eforturi ca să facă lucruri în care cred realmente, că de-aia se chinuie să facă.

Personal, m-am lovit frecvent de această întrebare: Catinca, de ce nu faci și tu teatru-teatru? Ești o fată deșteaptă, ai discurs, se vede că ai citit, sunt atâtea texte pe lumea asta. De ce nu faci și tu teatru-teatru? De ce tot timpul trebuie să șarjezi într-un fel? S-a crezut, la început, că e o chestie de teribilism, apoi că e o încercare de copiere a unor trenduri care erau promovate de o seamă de artiști și de criticii de-aici, ,,să fim și noi ca ăia din Vest’’. Am fost acuzată că plagiez aceste forme fără fond, doar ca să mă bage cineva în seamă. După care s-a ajuns la discuția legată de temele pe care le abordez. De ce sunt astea relevante și nu altele? Și aici, întrebarea mea ar fi ,,de ce nu se poate face un teatru estetic și de atitudine în același timp și de ce lucrurile care au un mesaj sunt mai puțin valoroase din punct de vedere estetic?’’.

Da, sunt o grămadă de prejudecăți. Există o lipsă de educație și niște consecințe foarte grave ale unui sistem nereformat, ale unei piețe nedezvoltate și necompetitive, care n-are criterii de evaluare. Ce avem sunt artiști mișto. Avem artiști mișto, într-adevăr. Faptul că ei reușesc din când în când să facă lucrurile pe care și le doresc este un merit al lor, personal, și al producătorilor, curatorilor care îi susțin. Nicidecum al sistemului. N-avem public cultural, nu formăm public cultural și n-avem nici un fel de viziune în sensul macro asupra pieței culturale. Așa că problema genului într-un astfel de context nu e decât o prelungire a tuturor celorlalte probleme și carențe pe care le avem, atâta timp cât discursul din spațiul public este încă blocat în probleme precum ,,de ce nu facem noi, aici, românii, cum am făcut dintotdeauna și ce nevoie avem să ne comparăm cu alții sau să tindem spre altceva?’’.


Spune-ti opinia

Nota: Codul HTML este citit ca si text!